“Recunoștința neexprimată este ca un cadou valoros, frumos împachetat care rămâne pe un raft și nu ajunge să bucure pe cel căruia i-a fost hărăzit. “
Iubirea are infinite forme de manifestare, iar grecii ne-au lăsat-o exprimată în trei forme: eros, agape și filia: iubirea pasională, erotică, iubirea necondiționată, iubirea pentru copiii, pentru prieteni, pentru comunitate,pentru țară și pentru Dumnezeu.
Este uimitor pentru mine cum un proiect cultural, muzical, poate genera atâta abundență în manifestarea iubirii în multitudinea formelor ei de exprimare.
Am călătorit împreună cu muzicienii și prietenii lor, prin România satelor și cetăților anului 2020.
O experiență de neuitat ascultând muzica de cameră.
Uneori îmi imaginam muzica de camera interpretată așa cum a apărut ea în perioada renașterii secolul XVII. Era scrisă pentru a fi ascultată în apartamentele regelui și pentru suita acestuia. Piesele erau compuse pentru a fi interpretate de muzicieni care cântau fără un dirijor…
Păstrând rezonanța regalității din vremuri străvechi, muzica de camera s-a înfiripat discret printre colinele verzi seculare , întrupându-se în Viscri din Transilvania noastră de astăzi, luând forma splendorii oferită de muzicienii din Europa invitați de Răzvan.
Camera a luat forma cetăților și locurilor pitorești desăvârșite, iar sufletul a devenit regele răsfățat de senzațiile ce nu pot fi descrise de cuvinte… deoarece uneori, cuvintele limitează sensul experiențelor…
Călătoria exterioară a devenit prilej pentru descoperirea interioară în aceste zile fascinante, uimitoare și surprinzătoare prin complexitatea emoțiilor ce s-au născut prin contact experimentat sub toate formele lui.
Deși trăim o perioadă în care izolarea socială ne ține departe de îmbrățișări și interacțiunea caldă, umană, atmosfera creată de Răzvan cu determinarea lui excepțională, mi-a adus contactul în forme senzaționale pe care nu le-am experimentat niciodată ca până acum.
Primul meu experiment muzical a început pe tărâmul Tuberozelor. Transilvania m-a primit generos deschizându-mi porțile miracolelor din grădina bisericii fortificate de la Hoghilag.
Am trăit beatitudinea: Imaginați-vă cum este să asculți serenade în lumina blândă roz-aurie a apusului, în parfumul florilor albe și delicate de tuberoze, privind turla unei biserici datând din 1446.
Călătorie în timp, dincolo de spațiu, în parfumul unei epoci pline de liniște și pace. Emoții de care noi, cei din acest prezent, avem atât de multă nevoie.
Contactul cu frumusețea peisajului a declanșat curiozitatea în sufletul meu și în aceasta stare de deschidere am trăit ceea ce a urmat…
Și pentru că seara a debutat sub semnul tradiției și a romantismului, miracolul a înflorit spectaculos și am ajuns printre emoții de încântare la ferma de cai a lui Mihnea și a Adelei, gazdele noastre contemporane coborâte parcă dintr-un tablou prețios al secolelor demult apuse într-un ținut de poveste.
Seara aceea este una din cele mai frumoase seri din viața mea. Este de neuitat.
A fost cadrul perfect al unei povești de iubire între cer și pământ.
Luna a acompaniat povestea de iubire a soților Naghi care au cântat împreună absolut vindecător: Harpa Mirunei și violoncelul lui Radu ne-au dus pe noi toți într-o stare de poveste.
Am înțeles atunci că celebrăm iubirea în seara aceea.
Iubirea dintre Adela și Mihnea, creatorii basmului în care am trăit, iubirea dintre sunetele pianului care aduceau la viața Asturias( Leyenda) în noapte și nechezatul cailor acompaniind pianul ca într-un Flamengo dinamic și pasional.
Armonia dintre lumina caldă a lumânărilor aprinse afară în noapte și foșnetul blând al vântului în acordul lin al viorilor muzicienilor, crichetul orchestrei de greierași în liniștea dintre acordurile muzicii, au creat cea mai poetică atmosferă pe care am trăit-o vreodată.
La toate aceste senzații, imaginați-vă că gazdele au adăugat savoarea bucatelor pregătite tradițional, plăcinte calde, brânzeturi tradiționale născute din inima Transilvaniei, mix de pasiune din roadele acestui pământ, așezate pe căpițe de fân pe post de mese și baloți de fân cu mirosul cald al verii în locul scaunelor din sălile de concerte.
Simfonie de arome și gusturi interpretate perfect întru desăvârșirea momentelor de poveste.
Luna și lumina lumânărilor, caii superbi ce-și scuturau coamele bogate și bine țesălate, cu privirea lor blândă si puternică, ce așteptau parcă să ne poarte spre tărâmurile viselor nemărturisite și poate doar întrezărite, adierea blândă a vântului ce legăna norii, dându-le pentru noi forme de lumină țesute de sunetele magice ce ne desfătau auzul și ne hrăneau sufletul cu frumusețe pură, au devenit cadrul exterior pentru înfiriparea celei mai spectaculoase povești de iubire dintre fiecare dintre cei prezenți și propriile suflete, reaprinzând pasiunea dintre îndrăgostiții eterni și născând noi iubiri ce vor dăinui etern au fost preludiul pentru ceea ce a urmat…
Muzica, în acordurile creatorilor de sunete a devenit în aceste zile, puntea către miracolele aduse în realitate.
Mă întrebam oare ce mai poate fi?
Eram deja copleșită de frumusețe, sufletul mi-era hrănit de poezia sunetelor și mă simțeam învăluită în iubirea eternă care-mi radia prin fiecare por.
Și a urmat…
Luna a avut recital la Măgura.
Am urcat. La propriu și la figurat.
Am urcat pe un munte din România. La capătul unui drum românesc am găsit pe un platou, tot ce-și putea dori o fetiță crescută în România anilor de demult.
Am ajuns “pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai! “
Știu acum adresa. Se cheamă Casa Artiștilor din Măgura. Știu și ce fel de artiști: artiști ai frumosului.
Am cunoscut gazdele. Nu știam ca exista astfel de oameni. Ca și cum nu era de ajuns că vizitasem Vara Vieții exprimată prin Frumusețea și Puterea perechilor de îndrăgostiți de la ferma de cai, coborâți parcă din galeria personajelor din istoria cu conți și contese, am ajuns acum la Tabloul de Toamnă a Vieții și am întâlnit un cuplu alcătuit din doi Români absolut perfecți: Imaginați-vă un bărbat și o femeie spectaculoși: frumoși, înalți, sănătoși, cu parul alb și zâmbet cald pe buze, gazde perfecte într-o casă tradițională românească construită după un model de la muzeul satului, într-o seară mirosind proaspăt a lemn și un vânticel cald ca o gazdă șugubeață ce te îmbia jucăuș să vizitezi fiecare colțișor al poieniței cu români.
Am ajuns plină de încântare acolo unde urma să aibă loc concertul din acea seară.
Muzicienii și musafirii purtau costume românești vechi și tradiționale.
A fost prima oară în viață când am trăit un astfel de sentiment: am fost fascinată de măiestria româncelor ce au cusut acele costume și le-am onorat munca trimițându-le recunoștință peste generații.
Am fost copleșită de atât de multă frumusețe.
Știți cum este să fii întins în iarba proaspăt cosită mirosind a prospețime de viață nouă, și să asculți sunetele pianului privind cerul senin plin de stele la Măgura? Să-ți cânte și să te încânte viorile, harpa, violoncelul, universul întreg?
Stelele au cântat prin mâinile virtuoșilor interpreți, iar eu m-am îndrăgostit. Acolo m-am îndrăgostit prima oară în viața de România. Pe muzica lui Enescu.
M-am îndrăgostit etern și iremediabil. M-am îndrăgostit cu fiecare celulă și cu fiecare respirație. Cu fiecare sunet și fiecare stea.
Acum sunt așa de fericita că sunt româncă.
Am plecat în aceasta călătorie muzicală ca cetățean al lumii și m-am întors româncă din Măgura inimii mele.
Și pentru că orice poveste de dragoste este sărbătorită în cer și pe pământ, de după un munte, luna s-a gândit sa răsară în aplauzele de final de concert și Răzvan, vânzând-o, i-a dedicat Claire de la lune.
Debussy cred ca ar fi fost fermecat de pianista româncă ce cânta atât de poetic, atât de aproape de stele.
Țesătura magică de stele și borangic a scris încă o fila din povestea Musikland a acestui an…
…
Am înțeles alături de prieteni dragi sufletului meu, printre zâmbete și lacrimi, cum este cu contactul în vreme de izolare.
Cum este cu contactul dintre muzică și suflete.
Am fost educată ca nici măcar să nu respir zgomotos într-o sală de concerte.
Am fost învățată să iau sunetele în mine închizând ochii și trăind emoții, evocând peisaje, imaginând scene. Doar eu în lumea mea internă imaginată și muzica.
Acum însă, nimic nu mai poate fi ca înainte.
Pentru că am trăit emoția bucuriei compozitorilor în contact cu natura, cu universul, cu cerul, cu apa, cu focul, cu stele, cu apusul.
Am înțeles o dimensiune care nu am experimentat-o niciodată: Am văzut culorile, am gustat savoarea gusturilor, am auzit sunetele în mediul din care au venit ele în sălile de concerte, am atins miracolul creației și am înțeles dimensiunea complexa a muzicii redată universului de unde a fost culeasă prin simțurile artiștilor ce au creat-o.
Nu cred că mai vreau să mă întorc în sălile de concerte.
Dimensiunea pe care mi-a adus-o experiența SoNoRo mi-a redefinit realitatea, mi-a îmbogățit modul de a asculta o melodie, modul de vedea un peisaj, modul de a mă conecta la natură și la oamenii dragi, modul de simți și de a exista în aceasta viață.
Când eram adolescentă am citit ceva scris de Asimov parcă (iertare dacă memoria îmi joacă feste, importantă este ideea) … autorul descria, cum pe o planeta din univers sunetele cântate de un instrument extraterestru, aveau culoare, gust, miros și simfonia de sunetele devenea o simfonie a tuturor simțurilor, generând extazul.
Am realizat că și pe Terra a fost așa.
Esența peisajelor, a culorilor, a cerurilor, a stelelor, a tuberozelor, a sufletelor, s-a metamorfozat în sunetele muzicii scrise de compozitori.
Apoi Partiturile au devenit un fel de lampă a lui Aladin, iar freamătul arcușurilor, corzile harpei și clapele pianului au eliberat Multiversuri de frumusețe întru încântarea sufletelor care au participat la aceasta sărbătoare a splendorii!
Acum știu de ce în muzica de cameră oamenii cred că nu exista dirijorul!
Exista întotdeauna și este peste tot!
Trebuie doar să privim cu atenție!
Și să ieșim afară… Afară din cunoscut…
Așadar nu pot decât să mulțumesc și să mă înclin în fata Dirijorului nevăzut ce a pus în scenă acest regal de iubire!
Festivalul SoNoRo Musikland în imaginile fotografului Serban Mestecaneanu.
