Ce este identitatea națională?
Identitatea națională este o a doua noastră natură. Fie că vrem să admitem sau nu, trăind într-un popor cu o istorie și o tradiție bogată, am preluat trăsăturile, obiceiurile, comportamentul și modul de viață care ne-au definit ani în șir. Portul popular, cu iile lucrate manual, specifice fiecărei zone, tradițiile de sărbători, colindele, gastronomia regională, scriitorii apreciați internațional și pictorii care au marcat istoria artei româneșți, arhitectura impresionantă de la palatele naționale, așezările rurale în care domnește liniștea și armonia, sunt câteva din aspectele care ne înglobează ca popor.
Chiar dacă trăim individual, la nivel de subconștient colectiv suntem conectați la o masă de informații culturale, religioase și istorice. Ne întoarcem la țară, după ce suntem plecați o vreme, ca la brațele unei mame blânde, ce ne primește mereu deschisă și fără să ne judece, sau să ne certe că am uitat-o o vreme.
Care sunt problemele ce duc la disiparea identitățîi naționale
1. Modernismul și mimetismul internațional
Din păcate, trăind într-o eră a tehnologiei, accentul cade tot mai mult pe viteză, pe abordarea lucrurilor noi și, într-un final, pe uitarea tradițiilor. Ne îndepărtăm de rădăcini, adoptând un aer grăbit, al omului de afaceri modern, care nu are timp de nimic. Mimăm tot mai mult obiceiurile altor țări, dar ca orice mimetism, nu facem decât o copie mai mică și mai eronată a unui alt popor. Mircea Diaconu spunea: “Degeaba mimăm ce face Franța. Nimeni nu are nevoie de o Franță mai mică și mai proastă.”
Demnitatea națională se manifestă de fapt prin valorea românilor care și-au pus amprenta asupra culturii acestei țări. Sculptura lui Brâncuși a devenit un simbol internațional, scrierile lui Mircea Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionesco, Eminescu, opera plină de viață a lui Ion Creangă, teatrul lui Caragiale, care și acum e de actualitate, toate sunt “molecule” ale identității noastre. “Molecule” care nu vor muri niciodată.
Emil Cioran(stânga), Eugen Ionesco(centru) şi Mircea Eliade( dreapta)
Originalitatea noastră ține de cine suntem noi cu adevărat, de acel ecou care ne cheamă oriunde am fi în lume. Identitatea națională înseamnă o regăsire lăuntrică și totodată, o trezire a conștiinței individuale, iar mai apoi de masă.
Jung vorbește de o conduită bazată pe arhetipuri. Dacă în primii ani din viață, învățăm să ne iubim familia și avem parte de arhetipul matern și patern, în următorii ani vom învăța să luăm legătura cu societatea și să căutăm în ea binele și un cod etic la care să ne raportăm.
„Inconştientul colectiv – în măsura în care putem spune ceva despre el – pare să se compună din motive mitologice sau imagini primordiale, şi de aceea miturile tuturor popoarelor sunt exponenţii săi. De fapt, toată mitologia ar putea fi considerată un soi de proiecţie a inconştientului colectiv… De aceea putem studia inconştientul colectiv în două moduri, prin mitologie sau prin analiza individului.” (The Structure of the Psyche, CW 8, par. 325.)
2. Extremismul și sistemul dictatorial
Evident că în orice accepțiune idologică, vor exista și forme extreme de manifestare a patriotismului. Este foarte importantă delimitarea între identitate națională și naționalism.
Prima ține cont de îndrăgirea țării pentru resursele ei, culturale, spirituale, artistice, pe când a doua implică manifestarea unei forme agresive a unei singure culturi superioare, excluzând rolul celorlalte țări în evoluția lumii.
Nu poți să fii mândru din simplul fapt că te-ai născut geografic într-o zonă a lumii și să îți arogi drepturi și libertăți, bazate doar pe acest lucru. Nașterea într-un anumit loc nu este un merit și nici un motiv de mândrie, ci realizările personale ar trebui să fie listate la calități.
De-a lungul timpului, din cauza ideologiilor politice înțelese greșit s-au iscat războaie, genocide, lagăre, lupte și abuzuri care au marcat națiuni întregi.
Și în prezent, însăși apartenența la o anumită rasă este motivul disputelor și al complexelor care afectează milioane de oameni.
Prin regimurile extreme s-a încercat implementarea cultului personalității, în care un singur dictator era unitatea de măsură pentru adevăr, pentru bine și rău. Ideile dictatoriale, atât în fascism, nazism, cât și comunism au lezat oamenii de o identitate personală, în primul rând, încercându-se un proces de reeducare și de adulare al unui singur om. Prin acestea se făcea practic o ștergere a istoriei, a bagajului cultural național.
“Un popor fără cultură, e un popor ușor de manipulat”- Immanuel Kant.
Scindările cauzate chiar și între oameni de aceeași credință și rasă, au fost făcute doar ca mijloc de manipulare și de “spălare a creierului”. Oamenii divizați, dominați de frică, sunt mai ușor de cucerit, pe când un popor care își cunoaște identitatea și este unit, poate fi o adevărată forță de neclintit.
De ce avem nevoie de identitate națională
Chiar dacă trăim în vremuri în care patria, imnurile și steagurile nu mai sunt subiecte de discuții, identitatea națională ține de regăsirea sinelui nostru. Un om în căutarea sinelui, va face implicit o incursiune în tradiții, în copilărie și în amintirile care i-au format personalitatea.
A-ți regăsi identitatea națională înseamnă a trezi un dor ancestral, o dragoste care nu cere și care nu are nevoie de schimburi pentru a continua. Este poate, una din cele mai frumoase și pure forme de iubire.
Învățăm să ne iubim familia, apropiații, țara, ca mai apoi să învățăm să iubim oamenii și să ii ajutăm dezinteresat. Identitatea națională este o treaptă către o dragoste mai mare, o dragoste nemărginită față de semeni, indiferent de rasă, culoare sau etnie. Avem nevoie să știm de unde am pornit, ca să știm încotro ne îndreptăm.
Prin apartenența națională, ai un loc al tău cu care te identifici și care îți produce o stare de bine, cenu se poate descrie în cuvinte; o stare construită din trei culori: roșu, galben și albastru. Este o stare pe care o avem în inima de român și care se cheamă: ACASĂ ÎN ROMÂNIA MEA!
