Astăzi am avut câțiva pacienți. Unu după altul au intrat în cabinet. Mi-au adus poveștile lor de viață. Patru clienti, unul după altul, mi-au dăruit crâmpeie din viața lor: cu lacrimi, cu tristețe, cu nostalgie, cu furie si cu durere, cu tăceri lungi… Mă întrebam apoi, câte astfel de ore am petrecut, printre lacrimile clienților mei, printre lacrimile lor, împletindu-se cu ale mele..

Mi-am dat seama că de-a lungul vieții mele profesionale, am trăit astfel de mii de ore. Și nu este o figură de stil. Astazi am realizat ca patru ore din cele 24 ale zilei de azi, am insotit oameni plângând. Își plângeau copilăria, își plângeau relația, își plângeau divorturile își plângeau neputința dintr-un moment al vieții. Eram acolo, cu ei, privindu-i de pe canapeaua înflorată. Mi-am dat seama încă odată cât de frumos este in profesia de psihoterapeut, dar totodată, cât de greu si de mult este. Nu-i ușor să-i însoțești pe oameni în felul acesta. Oare cine știe mai bine decât un psihoterapeut despre ce vorbesc acum? Oare noi ca psihoterapeuți, printre lacrimi și suferință, printre durere si bucurie, martori tăcuți mereu, ai poveștilor de viață ale celorlalți, noi, unde ne ducem cu lacrimile noastre?

Noi suntem acolo pentru ei, ii privim cu atenție, le oferim sufletul cu generozitate: sufletul ca o canapea, pe care ei se așază osteniți de viață, se opresc și printre șervețele umezite de lacrimi, ne scriu cuvintele durerii..acolo în acel spațiu neștiut de nimeni.

Aduc în seara aceasta un omagiu profesiei de psihoterapeut și salut cu respect toți psihoterapeuții, indiferent că au făcut doar o oră de psihoterapie sau mii de ore de psihoterapie…

Stiti, dragii mei prieteni… și psihoterapeuții plâng câteodată!