Reflecții terapeutice: Trecut versus Viitor Portul sufletelor..
Sau despre Workshopul de aseară: Vasile Lascăr 206 a devenit o adresă, unde o comunitate de căutători se îmbarcă într-o croazieră pe un vapor și pleacă pe oceanul universului interior să exploreze infinitul. Uneori destinația este polul nord, întâlnind ghețarii, alteori poposim în zone de relaxare paradisiace. Alteori mergem spre insule interioare, teritorii ocupate și locuite de alți oameni cu care ne-am populat sufletul. Aseară am fost împreuna cu cei prezenți într-o astfel de călătorie.
Uneori când ne imaginam ca ne îndrăgostim, invităm cu prețuire o persoană din exteriorul nostru să ne viziteze sufletul. Îi deschidem ușa și îl poftim înăutru. Apoi, ușor, ușor, îl chemăm în portul sufletului și îl conducem cu bucurie să exploreze alături de noi marea sau oceanul interior. Dacă ne place călătoria împreună cu ea sau cu el, vrem să o permanentizăm. Și astfel îi dăruim, generos ca un rege sau ca o regină, teritorii din sufletul nostru. Persoana iubită se instalează acolo și stăpânește în regatul nostru interior acel teritoriu. Se întâmplă să dăruim destul de ușor, nesăbuit aproape, teritorii din suflet. Fiecărei iubiri pe care o avem îi plătim acest tribut. Iubita sau iubitul devine regina sau regele unei bucăți din sufletul nostru. Uneori ieșim din relație, însă cel instaurat acolo ca rege sau regină, rămâne să domnească în sufletul nostru. Fiindcă asta face un rege sau o regină! Acel teritoriu rămâne nerevendicat de propietarul de drept. Cu cât trece timpul, cu atât mai multe ținuturi din oceanul interior, mai multe insule de fericire, mai multe oaze de bucurie, din ce în ce mai multe destinații ale fericirii sunt dăruite și apoi ocupate de regi și regine importate din ținuturi din afara sufletului nostru. Așa, noi, regi și regine de drept ale oceanului propriului suflet, rămânem săraci. Din stăpâni, ajungem cu uimire și inconștiență, dăruind iubire, vasali în propriul nostru suflet. Neconstituțional și neștiut, nedrept și pe nesimțite, joaca de-a iubirea ne face sș pierdem teritorii din suflet. Neștiind, neconștientizând acest tribut pe care îl plătim cu momente de viață, cu ușurintă se instalează în noi o nevoie de a fi din ce în ce mai închiși. Construim fortărețe interioare, ziduri uriașe, cetăți aparate de șanțuri periculoase. Podurile către fortăreața interioară sunt ridicate, cavalerii teutoni ai gândurilor de suspiciune privesc fără mila către orice personă care încercă să intre în sufletul nostru încruntat și cu suspiciune, gata de atac. Emoțiile negative ale pierderilor de teritorii de suflet din trecut, devin săgeți de sarcasm și atacă fără discernământ, aproape furibund pe oricine încearcă să ni se apropie de suflet în prezent. Sau mai bine spus.. din ce a mai rămas din regatul sufletului. Cei din timpul prezent, indiferent de intenție, plătesc tributul nesăbuinței noastre din trecut. Noi numim asta precauție, eu îndrăznesc să numesc asta prostie. Sau mai elegant, greșeală tactică. Numim dușman pe oricine încearcă să urce alături de noi pe Corabia sufletului și are intenția să exploreze sufletul nostru. Închiderea, frica de a nu mai fi rănit ne face sa închidem porțile, sa părăsim portul și să oprim corăbiile sufletului să mai plece în noi călătorii, spre noi destinații. Ca și când sufletul nostru ar fi devenit finit. Uităm că suntem asemenea universului, asemenea celui care ne-a creat: Infiniți!
Depresia singurătății se instalează ca o ceață interioară și ne acoperă orizonturile ce așteaptă să fie descoperite. Fricile anxietății se lasă ca niște obloane și ne închid ferestrele perspectivei către ceilalți. Viitorul pare sumbru și orice idee de a călători spre o nouă destinație pare fără sens. Uitam de experiențele și de lecțiile pe care le-am învățat, uităm că ne-am naturalizat și că în lupte neștiute ne-am antrenat puterea și curajul.. și rămânem inconștienți de aceste resurse, înghețați în sisteme de apărare, aplicând machiavelic mecanisme vechi și complicate, opunându-ne și respingând, spunând un „nu” categoric oricărei intenții ce vine din afara noastră, atunci când celălalt încearcă sa se apropie de noi, sau din ce a mai rămas din sufletul nostru. Devenim un fel de Scrooge, sau de Hagi Tudose, sau un fel de Gollum din Stăpânul Inelelor, al micii părți de suflet ce ne-a mai rămas în posesie. Dintr-un rege generos și bogat sau o regina primitoare, devenim umili și patetici avari, prizonieri în propria cetate, ocupând un turn îndepărtat, izolați de bogăție, izolați de iubire, suspicioși și temători, cu porțile ferecate și cu sufletul pierdut. Actul de vasalitate semnat cu cei pe care i-am așezat în sala tronului, dăruindu-le teritorii din noi, bucăți de suflet, ne face să plătim secundă de secundă tributul trecutului. Uneori idealizându-i, alteori blamându-i, alteori pornind cruciade de recucerire a teritoriilor interioare, deseori înfrânți și umiliți, triști și neputincioși, sfârșim prin a accepta puterea acestor fantome cu care ne luptăm și care nu au nicio legătură cu persoanele ce au devenit în prezentul de azi, cei pe care i-am invitat de-a lungul vieții, să ne conducă insulele sufletului, să ne ocupe teritoriile interioare și cărora ne supunem. Idealizându-i, avem tendința să devenim fascinați de iluzie, ajungem să-i căutam obsedați în orice relație, negăsindu-i decât în interiorul nostru. Unde le facem altar. Acolo ne închinăm cu supunere, dăruind unei iluzii, unei fantome, clipe de viața adevărată. Îi hrănim cu energie vitală și ii venerăm ca pe adevărați stăpâni, rege sau decăzuți din drepturi. Uitarea a ceea ce suntem ne ține prizonierii lor. Fascinația a ceea ce ar fi putut să fie dacă ei ar făcut parte din viața noastră reală, ne fură prezentul! Ba alteori suntem în război cu ei. Fiecare plan de răzbunare, fiecare strategie construită în nopți pierdute devine timp irosit în van.
Biet strateg al planurilor de luptă urzite împotriva propriei tale ființe! Hrănim cu energia noastră vitala armata interioară, gândurile și emoțiile noastre îndreptându-le către ei. Orbiți de inconștientă, atacăm! Furie, resentimente, ură, rușinea eșecului, vinovăția, durerea înfrângerii, sfâșietoarea singurătate, frica abandonului devin corăbii ale flotei interioare și merg într-o singură direcție. Către ei. Dorind să-i atace, sa-i distrugă, sa-i supună, să ii pedepsească. Fiecare lovitură îndreptata către ei, fiecare săgeată a unui gând de ură și de răzbunare, fiecare lovitura de sabie ce taie din ei, rupe de fapt din carnea noastră, din propriul nostru suflet. Pentru că el sau ea, devin una cu teritoriul dăruit din tine. Biet inconștient, rege decăzut, regină înfrântă într-o luptă imaginară, ajungi inconștient și obit de furie, ajungi să te ucizi tu pe tine însăți!
Alteori când viața îți deschide o noua perspectivă, preferi să eviți interacțiunea, rămânând prizonier al lumii interioare, ratând întâlnirea. Ratând poate șansa unei iubiri adevărate pentru că nu ai repere interioare să o recunoști! Fugi în cunoscut, în chinul interior îți găsești războaiele, așteptând iluzia ca el sau ea sa se transforme, ca realitatea obiectivă să-ți corespundă, să reînvie, să se schimbe! Ce e de făcut? Cum ieși din iluzia fascinației devoratoare de realitate? Cum oprești măcelul? Cum poți să mai vezi dincolo de ceață? Dincolo de fricaă? Cum capeți curajul de a dărâma zidurile, de a cobora din turn? De ce ai deschide porțile către o noua iubire? Cum ai putea să mai pleci într-o noua expediție? Cum ai putea să guști din nou aventura împlinirii? Cum sa-ți recapeți teritoriile sufletului tău? Simplu… Nemaifăcând ceea ce ai făcut până acum. Oprindu-te. Făcând noi alegeri. Inteligente de data aceasta. Clare și sigure. Curajoase și mature.
Se spune că dacă mergi pe aceleași drumuri nu ai cum să găsești ceea ce cauți. Este logic, dacă ai fi găsit acolo, nu ai mai caută. Aseară am găsit împreuna cu cei care au venit la Workshop, calea către o nouă viața. Vino ș tu într-o călătorie pe oceanul interior spre adevarata iubire! Următoarea îmbarcare: 14 Iunie. Același port, de pe Vasile Lascăr 206.
