Stau la umbră sub palmieri, mănânc cel mai bun covrig cu susan și ascult prin hărmălaia de voci care se aud, dialogurile familiei de lângă mine.
Sunt trei generații acolo. Ambii bunici, părinții- două familii cu câte trei copii și adolescenții.
Toată lumea hrănește pe toată lumea. Bunica tocmai a adus o farfurie de cartofi prăjiți. Mama mănâncă o piersică și sora ei, mama copiilor celor mici încearcă să adoarmă fetița care are până intr-un an. Sunt o familie din Orient care locuiește in Anglia. Vorbesc engleză amestecată cu limba lor natală.
Eu nu am fost niciodată cu familia mea extinsă la mare.
Cu părinții am fost doar odată in viața. Aveam deja un copil și am petrecut doar o zi, dar este una dintre cele mai frumoase și dragi amintiri din viața asta.
Am crescut intr-o familie tipic comunistă. Tata muncea mereu și cea mai mare dovadă de iubire era să ne aducă mâncare și bani.
Cele mai fericite zile pentru mine, ca și copil, erau cele in care-mi dădea bani de cărți.
Uneori mâncam duminica împreună cu familia mătușii mele, dar nu am fost niciodată plecați în vacanță împreună.
Privindu-i pe oamenii aceștia, am avut o mare conștientizare: Tata ne trimitea pe mine și pe fratele meu cu mama, la mare.
Și ce să vezi… Când am avut propriul meu copil… după modelul inconștient, mi-am trimis copilul cu mama la mare, eu rămânând să fac bani si să muncesc.
Cât de trist și înspăimântător mi s-a părut ceea ce tocmai am realizat.
Oare cât de hipnotizată de propriile scenarii inconștiente să fi fost?
Oare cum spuneam că-mi iubeam fetița?
Ce model superficial, bazat pe nevoi fundamentale de supraviețuire am înregistrat în subconștient…
M-am întrebat deseori ce aș face diferit dacă aș putea da timpul înapoi.
Ce valori existau în societatea comunistă. Câta lipsă de educație fundamentală în domeniul inteligenței emoționale..
Câte au pierdut părinții noștri și ce modele inconștiente avem înscrise în psihic…
Ca psiholog știu că nu este despre că-ți iubești sau nu copiii, este despre a fi educat cum să-ți cultivi și să-ți exprimi iubirea…
Nu am amintiri cu tata în vacanță. Despre familia extinsă… nu mai vorbesc.
Tragedia este că, la rândul meu ca părinte, am pierdut zile de vacanță cu copilul meu.
Ea e acum adult, are viața ei. Nu mai există demult căruciorul, jucăriile ei, lopățica pentru nisip, scoicile pe care le strângeam împreună..
În prezent însă, prețuiesc fiecare clipă petrecută cu ea.
E mai dificil acum să plecăm în vacanță ca și o familie. Mă întreb dacă nu are aceleași programe preluate si ea de la bunicii ei, părinții mei.
Ne întâlnim uneori pe alte continente și petrecem câteva zile împreună.
Țin minte că eram la un moment dat în India, fiecare la ashramul ei, ne-am întâlnit în Jaipur și am petrecut o mini vacanță la Varanasi. A fost una dintre cele mai frumoase amintiri din viața asta.
Anul acesta ea era în vacanță în Costa Rica si eu eram în Tulum. Ne-am întâlnit în Mexic la ziua unei prietene și am petrecut ceva timp la petrecerea aceea..
Totuși, nu mai e același lucru ca atunci când locuiești împreună, faci bagajele împreună și mergi cu familia împreună în vacanță.
Pe de altă parte, se spune că “dacă crezi că te-ai iluminat, mergi și petrece câteva zile cu familia!”
Nimic nu e bun sau rău. Însă este clar un timp pentru toate. Te invit să-i privești diferit pe ai tăi cât mai sunt, cât mai ești.
Privește apoi în interior și vezi a cui viață o repeți, căror scenarii inconștiente corespunzi, fără să-ți dai seama poate.
Vezi dacă ai chef să fii cu ai tăi sau dacă-i eviți, dacă ești încă rănit, dacă ești încă dezamăgit de ei.
Pune în Balanță ce pierzi și ce câștigi.
A cui viață o trăiești?
Cu cine vrei să fii?
Ce principii vrei să cultivi?
Este familia o valoare pentru tine?
Riscă, experimentează și privește viața printr-o nouă perspectivă.
Ia ce-i bun de la familia ta de origine și dacă ei nu mai sunt, vezi ce familie construiești TU și ce valori manifești TU.
Amintește-ți: Timpul care a trecut, nu se mai întoarce niciodată!
