Într-un război e mai ușor să lupți atunci când vezi inamicul, atunci când îl cunoști. Probabil că așa a și luat naștere spionajul. Dușmanul care atacă pe nepregătite, atunci când nimeni nu se așteaptă, având strategii pe care nu le poți descoperi și pe care nu le identifici, pare să fie un dușman de neînvins.

Există multe modalități în care te poți apăra într-un război atunci când îți dai seama cu ce ai de-a face. Însă atunci când te trezeșți cotropit, invadat, cucerit și supus, când toate resursele îți sunt deja confiscate, libertatea înrobită, iar generațiile viitoare de copii se nasc neștiind gustul libertății, ci doar fiind setați cu normalitatea sclaviei, șansele de eliberare devin foarte mici.

Războaiele psihologice interne, ale fiecăruia dintre noi sunt mult mai subtile și rafinate.

Uneori nici măcar nu știm că suntem sclavii cuiva. Normalitatea sclaviei, sau a dependenței, cum se cheamă în literatură de specialitate, este atât de confortabilă, încât generații întregi trăiesc subjugate în această stare, fără ca măcar să aibă ideea să se revolte. Starea de sclavie devine starea de normalitate.

Războaiele exterioare sunt ușor de înțeles fiindcă le putem vedea cu ochii fizici.

Atunci când un imperiu ataca un ținut cu o armată care pârjolea satele, invadarea propiu zisă era urmată eventual de încercări și forme de a opune rezistență într-o confruntare armată. Treptat, după o eventuală înfrângere, se instaura dominația puterii agresoare care cotropea acel ținut. Urmau apoi ani de sclavie în care resursele interne erau aduse tribut stăpânirii, și poporul cotropit devenea sclav al imperiului atacator, trăind după regulile atacatorului dominator.

Generațiile următoare se nășteau cumva în această “normalitate” și viața lor era pusă în slujba servirii imperiului. Sistemele de valori și de credințe ale sclavilor considerau sclavia că fiind ceva normal și nici măcar nu mai apărea revolta, darămite lupta cu imperiul atacator.

Vă invit acum să mutăm întreg acest scenariu al sclaviei și dominației în domeniul psihicului uman.

Din nefericire, psihologia ca știință, este foarte tânără, abia face 200 de ani, spre deosebire de fizică, chimie sau matematică. Deci omenirea este la început și în mediile de cercetare academică. E logic să pară cu atât mai dificil pentru un om obișnuit, preocupat cu nevoile existenței de zi cu zi, să învețe să descopere mecanismele care-i conduc viața!

Există un lanț al slăbiciunilor care subjugă psihicul și trupul și se manifestă in diferite forme de a lungul existentei și dezvoltării umane, însă odată cu înflorirea societății de consum tot mai mult în această perioada- luând forme inimaginabil de complexe.

Jucând un rol important în dezvoltarea personalității, flagelul la care fac acum referire poate căpăta mai multe măști, pe care nu le conștientizăm.

Dorința de a mânca mai mult, de a ne hrăni excesiv este o formă inconștientă care arată un neajuns de natură psihică sau afectivă. Chiar dacă pare ceva infim sau poate fi îmbrăcat sub forma unei disfuncții a glandei tiroide, mâncatul excesiv și apetitul pentru a ingera mereu ceva, arată o neîmplinire interioară gravă.

În cazul în care este suprimată dorința de a ne hrăni, va apărea imediat o alta care să o înlocuiască. Aparent fara nicio legătură, totul are loc că o reacție în lanț. Poți renunța la mâncare și apare același apetit pentru carieră. Sau poți renunța la carieră și te arunci cu nesaț înspre a-ți creste copilul. Poți renunța la jobul în care nu te mai regăsești, poți renunța la mâncare, dar găsești altă activitate sănătoasă în care-ți petreci 12 ore pe zi!

Poți renunța la mâncatul exagerat și te poți refugia in muncă, 12 ore pe zi, sau in sport exagerat, sau îți poți muta atenția spre activitățile sexuale fără măsură.

Flagelul despre care vorbesc se poate extinde și sub forma viciilor: băutul excesiv, fumatul, consumul de droguri, dorinței de a deține mai multe obiecte scumpe și a dependenței de relații.

Dacă la început, viciile pornesc ca o curiozitate în adolescență, mai apoi se sedimentează sub forma unor goluri de sine stătătoare, pe care niciun bax de țigări, nici relațiile cu alte persoane, nici alcoolul nelimitat, nu le pot umple. Ele se manifestă în adolecență, însă cauza apariției lor este mult mai timpurie.

Flagelul la care fac referire este același și in cazul viciilor, dar și in cazul unor acțiuni pe care le facem câteodată, pe care unii oameni le fac fără să recunoască cauza apariției lor. Acestea ar fi dorința de a deține proprietăți, dorința de a avea foarte mulți bani, dorința de a face cumpărături în permanență și altele. Același flagel se manifestă și în cazul celor care simt nevoia de a-și îngriji corpul exagerat de mult, celor ce au o nevoie excesivă de a fi în centrul atenției, de a vorbi încontinuu, și mai ales de a gândi excesiv. Cu alte cuvinte tot ce ține de exces, indiferent că este văzut bine sau nu de societate, este o formă a acestui flagel.

Din această perpespectivă, o mamă extrem de grijulie, o persoană care suferă de obezitate, un workholic, sau o persoană care gândește foarte mult, un avar care strânge bani, o persoană care consumă alcool peste măsura, sau o personă care face cumpărături fără măsură, un copil care cere mereu ciocolată sau jucării, o femeie care cere in permanență atenție și suferă de nemulțumire, toți aceștia sunt victimele neștiute ale acestui dominator neștiut care se manifestă în forme subtile, ce par fără legătură între ele.

Sclavii acestui tiran neștiut plătesc tributul dominației fără măcar să știe că sunt folosiți și că aceste comportamente sunt cauzate de o suferință.

Tirania acestei energii psihice negative are un cost uriaș: se manifestă in vicii, boli grave precum obezitatea în cazul mâncatului excesiv, boli de plămâni sau de inimă în cazul fumatului, boli ale ficatului în cazul alcoolismului, în depresie, anxietate, obsesii în cazul gândirii excesive, în relații lipsite de împlinire și mai ales în nefericire și neîmplinire.

Conform determinismului, la baza oricărui proces, chiar și cognitiv, stă un lanț de evenimente anterioare. Pentru a opri procesele degradante este necesară o analiză temeinică, detașată și obiectivă asupra cauzelor sau cauzei.

Însă ca sa poți lupta este nevoie sa identifici Dușmanul.

În cazul nostru el este unul singur: Lăcomia.

A nu fi sătul, a nu a avea îndeajuns, a nu fi mulțumit.

Toate acestea ne duc cu gândul la a poseda mai mult, la a avea mai mult. Niciodată nu este îndeajuns de bine, de frumos de bun!

Acesta este stigmatul suferinței din lăcomie.

Ce se ascunde însă in spatele lăcomiei?

Atunci când putem recunoaște lăcomia, este bine să ne amintim că nu omul respectiv este vinovat!

Toate aceste comportamente sunt de fapt manifestări ale lui, și nu este esența lui!

Tendința noastră este sa confundăm persoana cu comportamentul.

Acest comportament disfuncțional are la bază un cumul de neîmpliniri, de neajunsuri, de frustrări, de represii care se manifestă uneori sub formele lăcomiei, tocmai din dorința inconștiență de a completa sau de a suprima acel gol imposibil de umplut!

Ce nu vedem de fapt este că în interior se află un om neîmplinit, un suflet rănit, care la rândul lui a suferit anumite traume, ce l-au determinat să ajungă astfel.

Faptul că există o rană afectivă care se manifestă sub forma acestor comportamente este denumit generic: lăcomie!

În psihologie există conceptul de “umbră”- care este un mecanism de a ne apăra și de a acoperi traumele din copilărie, pentru a putea continua în viața de zi cu zi.

Având efect puternic asupra psihicului labil din perioada copilăriei sau a adolescenței, aceste evenimente nefericite se manifestă ca un act de autosabotaj asupra stării de bine. Pentru a face față mediului, psihicul a adaptat anumite măști și mecanisme de apărare, care s-au impus în timp ca o nouă identitate a sinelui.

Uneori fricile din copilărie dau naștere unor comportamente care se manifestă sub forma unor nevoi de a umple golul interior, golul afectiv.

Aceste comportamente pot lua orice formă a lăcomiei.

Introspecția, dezvoltarea personală, exercițiile de conștientizare, autoanaliza, psihoterapia integrativă, cursurile și workshopurile de dezvoltare personală susțin cu succes acest proces dificil de recunoaștere a asupritorului nevăzut.

Doar pătrunzând la rădăcină, putem vindeca acest flagel. Oricât ar părea de greu, este nevoie să investim constant timp în introspecție, autocunoaștere, lecturi specifice dezvoltării personale, pentru a ne elibera din sclavia acestor comportamente.

Lăcomia poate fi văzută ca strigătul de ajutor al unei ființe care are are un mare vid interior, un gol lăuntric prin care i se scurge esența vie a energiei vieții!

Este nevoie de ajutor specializat, de ghidare, de atenție și disciplină susținută să putem vindeca această rană a nemulțumirii și a neîmplinirii indiferent de forma acceptată, sau mai puțin acceptată social, a lăcomiei.

Degeaba încercăm să fugim de la excesul de mâncare, la țigări, relații frivole, la gândit prea mult, la avariție, până la narcisism. Toate formele de lăcomie îmbracă de fapt un neajuns, o nemulțumire, o frustrare sau o traumă care s-au sedimentat în timp. Lăcomia este în cele din urmă, strigătul de ajutor al unui om care cere iubire, afecțiune, atenție și tandrețe. Nu prin împlinirea nevoilor exterioare se scapă de lăcomie.

Doar întoarcerea către sine va aduce eliberarea și va împlini nevoile pe care credem că le împlinim în exterior.

Iubirea de sine, disciplina, perseverența, puterea interioară, motivația și speranța, ne ajută să ne umplem golul interior. Blândețea și iubirea autentică, în primul rând față de noi înșine, și față de cei dragi, sunt căile spre vindecare.

Golul interior are nevoie deci de un singur lucru: atenția noastră plină de iubire blândă și hrănitoare!

Doar în felul acesta ne eliberăm din sclavia lăcomiei și găsim libertatea bucuriei unui stări de împlinire și mulțumire!